Vise ,gânduri, idei.
Să pretindem că suntem în ‘93.
Să pretindem că sunt născut cu un gând
Și gândul să fie un vis, unul ciudat, dar drăguț.
Aproape imposibil , inima îi este frântă și plină de răni.
Greșelile sunt comise, neuitate și dureroase.
Să pretindem că nu ar exista probleme,
Că totul se transformă într-o grădină și tu ești trandafirul.
Trandafirul care își așteaptă visul care nu-l va tăia.
Visul care rădăcină va prinde lângă ea, va adormi și domni
O veșnicie , să nu pretindă că iubesc, să nu o rănească cu spinii.
Îmbrățișând-o, mâinile și le transformă în spini.
Ploia ,soarele și mâinile lor să nu o atingă.
Ea să fie doar a mea , fără petale despicate
Și cu un zâmbet înmiresmat, prin care bucuria
Să fie raza mea de soare , gerul să-mi fie indiferent,
Gândurile să fie trecute de vârste și șterse de ploi și vânt.
Să nu pretindem că totul este în regulă,
Să ne dorim un nou început, să nu ne gândim că ieri a fost doar un vis,
Să nu ne gândim la trecut,
Să pretindem că nu ți-am scris eu , să pretindem că nu aș putea
Să-ți dovedesc mai clar că te simt și nu cum te simt restul.
Și dezamăgit, îmi aduc aminte că în viață se plânge,
Dar se mai și râde, stelele să-ți fie la picioare,
Soarele daruri să-ți aducă , Luna noaptea părul să ți-l mângâie,
Vântul, încet, șoapte de iubire să-ți aducă și de la șoapte, la cuvinte.
Cuvintele în fapte și faptele în iubire eternă.
Gândesc absurd câteodată că mereu voi avea spini
Și că mereu acel trandafir nu va fi pentru mine.
Visul și dorința sunt aberante, însă speranța nemuritoare.
Și voi încerca , nu voi renunța.
Vreau să-i văd zâmbetul pe față
Și voi uita gustul amar ,rănile se vor curăța de infecții,
Totul va deveni la început un nou pas.
Urmărind stelele și luna pe cer, văd un teatru imens, unde “fata “, o persoană necunoscută la prima vedere, se zbate într-un cerc incert și plin de răni, în care sângele nu contează.
Aspectul ei plăcut și blând, într-un fel necuvântător, se “spovedeste” în fața necunoscuților , plânge și zâmbește. Alegerea este grea și regretul este necomparat.
Luna apune, iar Soarele răsare. Teatrul dispare, stelele cad, iar norii albi pictați pe un șablon albastru apar, parcă mi-ar zâmbi .
Soarele apune, Luna răsare, teatrul începe și fata este întinsă și pregătită să fie sacrificată de cuvintele noastre, cei care vom arunca cu pietre în ea.
Lacrimile se scurg pe obrazul meu parcă nu ar fi pe cer .
Glasul ei subțire și plin de durere șoapte-mi aduc .
Încă ajutorul nu mi-l cere, pământul se desprinde, mă înalță la cer,
unde teatru dispare și din nori o “Fecioara “ apare învelită cu piele omenească, pielea ei albă și ciocolatie îmbinată într-un timp contemporan.
Mână-mi întinde, șoapte-mi aduce lângă ureche, înțelesul lor este incert.
Demonii tresar din pământ lângă ea , gata s-o rapeascaa.
Strigătele de durere ajung până-n iad. Pământul se crapă în două și păcatul este înghițit odată cu ea.
Încercând să o salvez, moarte-mi găsesc și încă o dată pământul se deschide, pentru a înghiți o altă persoană plină de greșeli de neiertat, unde se va șterge din viitor precum un erou din trecut.
Renăscând într-o nouă lume pe cer, uitând, văd Luna și Soarele împreună , stele căzătoare și pline de pasiune, cerul roșu , pământul se clatină. Lumea alergând în jurul meu, praful îl ridică . Văd o siluetă subțire cu păr lung și cu o față micuță, unde degetele alunecă la prima atingere împreună cu lacrimile ei . Este fata pe care o urmăream în fiecare seară, într-un timp pierdut de date și timp, unde nu am atins-o și tristețea mi-a împărțit-o odată ce pământul a înghițit-o!
Neuitând unde a greșit , într-o nouă viață ea încearcă, greșeala nerepetand , să-și găsească “ingerul” fără aripi în care viață ei o va pune pe tavă, între șase ceruri ,șase pământuri și șase dați.
