Duc lipsa anilor pe care i-am pierdut, pe care noi i-am pierdut. Cei care merg fără a cunoaşte, cei care ascund mituri, cei care continuă să se zbată chiar dacă mâine o să fie ultima lor zi de viaţă cruntă plină de bucurii şi de zâmbete disperate de dispreţ. Cerul este prea roşu ... Basmele ajung poveşti şi poveştile liniştea care te apasă când nu cunoşti cum este vremea, într-atât de schimbătoare trec toate deasupra noastră şi eu în ceaţă încerc să adorm pe umărul tău...
Vreau să mă ascund, mi-am dat seama că nu sunt în stare să ajung la ultimul nivel. Dar nu! Nu singur, uite că stau în genunchi, uite că mă rog nu ţie, ci ''Lui'' să îmi smulgă inima, să o sfâşie, să o vad pe jos în bucăţele, să văd fiecare pată de sânge ca o lacrimă şi să nu mai am în mine bătăi, totul să fie gol şi rece. Întunericul vreau să atingă acel gol, să fie atât de rece încât să nu simt nimic şi anii să treacă, să ajung unde mi-am propus şi să nu mai atrag atenţia, să nu mai îmi captezi bătaia inimii, nu vreau să mai obţin unele lucruri din ceea ce căutam.
Şi apoi să merg cu paşi mărunţi, iar în urmă ceaţa şi gheaţa să fie lăsată, să îngheţ focul fără nici să privesc, să distrug poveştile pe care le-am creat şi să te intreb: ’'Ce te uiţi aşa amorţit?'' cu un zambet pe buze şi dispreţul pe care îl am să se amplifice, să nu mă mai oprească nimeni. Nu vreau să devin zeu sau nemuritor, că nu vorbesc din imaginaţie, vreau să devin acel om cum nimeni nu a mai ajuns. Nimeni nu a ajuns să fie pe un tron îngheţat, să privească lumea cu ochi îngheţaţi şi să facă ca sângele să nu mai fie roşu, pielea să fie albă, să nu mergi ci să te târăşti şi să nu arzi. Să îngheţi minut cu minut până te înghit în răutatea pe care o eman zi de zi, pe care tu nu o vezi cum este aşezată şi apăsătoare, flăcările nu mai există... Sunt doar înghetate, frica nu mai există, decât durerea pe care eu o eman... Tu să vii să mă topeşti şi eu să te îngheţ. Îngerii să nu mai existe, aripile lor să îmi fie covoare şi să nu mai zboare, să fie pe pământ. Ochii să ajungă pe cer să privească pe toată lumea cum îmbină ultima picatură de bunătate cu rautatea permanentă, persistentă... Oamenii aş dori să ajungă oameni de zăpadă, să nu se mai topească, soarele să nu mai iasă pe cer, iar luna... luna să fie sfâşiată în două precum un tron perfect. Mai vreau ca oamenii să nu mai fie comparaţi cu animalele, să ajungă animalele comparate cu oameni. Specia noastră să devină din ce în ce mai puţină, să murim îngheţaţi fără speranţa de a mai vedea ziua de maine însorită, de a ne încălzi. Să nu mai existe oameni încet încet ... ei să fie numiţi creaturi mergătoare închise în cuburi fără aer, fără mâncare sau lumină, să simta ura, să fie pregătiţi să ucidă. Şi timpul va trece, şi dacă se vor întreba de viaţă şi de moarte voi raspunde ‘pe altă dată’....
Zăpada este un lucru minunat când sclipeşte pe cer, fulgii sunt precum o armată de oameni mai mici care încearcă să ne cuprindă în frig, în ura pe care o emană...
Pe alta dată o să te întreb dacă mai trăieşti şi vreau ca toţi oamenii albi să rămână în zăpadă, să nu mai fie pătaţi... Să ajung să vând inimi ca să vând celor care le-au îngheţat, celor care au ars în focuri roşii înnegrite de ură...
Vreau să avem două suflete, cei albi să ajunga să fie neatinşi de timp, să fie o lume care nu iubeşte şi care nu suferă care să emane răutate şi zâmbete false. Căldura să fie tăiată din cuvinte, să existe numai oameni ai zăpezii.
Stau în genunchi în faţa ta... scoate-o, îmi zbate de frică... Flăcări ies din ea, sunt cuprins de flăcări. Blestemat am fost, ajută, nu critica, ajută. Nu zâmbi, deschide o gaură care să nu se mai închidă, să fie un gol imens. Lacrimile să nu mai curgă, să mă ridic din genunchi mulţumind... Blestemat să fii că nu vrei să mă ajuţi, mă sfâşie gândul că o să ard, că o să îmi zâmbească în iad cel de care m-am rugat să mă ajute. Aici în strâmtoare au murit oameni... Eu nu vreau să mor, vreau să trăiesc fără speranţe, fără bătăi calde... Blestemaţi să fiţi cei care nu vreţi să ajutaţi ...
Mă priveşti ca pe un gunoi, nenorocitule, când tu eşti şarpele în persoană, când tu eşti păcatul în persoană! Întoarce-te spre mine cu privirea ta păgână, cu ochii tăi negri şi însetaţi de sânge.. Îţi ofer inima mea, îţi ofer cel mai important lucru, nu râde! Nu îmi zâmbi! Nu mă numi sclavul tău! Nu vreau lanţuri, nu vreau să mor legat de un stâlp lângă focurile lângă care de mult m-am obşnuit...
Exagerez cu imaginea mea... Îngenunchez în faţa ta ... Eu, un umil om care a încercat să ajungă unde nu poate, unde nimeni nu a ajuns... Ard... pielea îmi arde, mă deprim în focurile roşii şi calde.
Vreau să ajung să nu mai simt, să nu mai existe compasiune, vreau să nu mai existe atâtea persoane în mine, vreau să fiu o stâncă de gheaţă şi pe unde calc totul să moară... Să nu mai închid ochii, să mă trezesc având mereu un zâmbet rece nemaifiind topit de către ei, să nu mai ajungă ea la mine, să fiu sus, să nu simt mâna ei caldă, corpul ei înflăcărat să îngheţe şi să fie una cu mine, să fie povara mea o eternitate... Să închid ochii şi unde o să merg să fie lângă mine...
Golul să fie imens, acolo ea să îşi găsescă locul şi să nu mai bată, să îmi ţină iubirea rece, să nu mai am nici un loc vulberabil, ea să fie singura fiinţă vulnerabilă de care eu să am grijă în acel gol.
Zarurile să alunece cum vreau eu, soarele să fie îngheţat pe cer, luna să îmi fie tronul tăiat în două şi să îngheţ oameni cu privirea mea.
Te detest, te blestem că îmi întorci spatele, că mă laşi să vorbesc despre o realitate precum un munte îngheţat de ura pe care o emani. Nu! Nu vreau să închid ochii fără acel loc gol... Nu vreau să mai bată...
Vreau ca noi să ne unim, ''TU'' împreuna cu noi, să îţi fiu fiul pe care nu l-ai avut, să aduc lacrimi şi disperare. Te blestem... pentru că îţi baţi joc de mine... pentru că nu crezi că pot să fiu fiul tău, nu o să îţi aduc flori, o să îţi aduc durere şi lacrimi roşii, norii albi se vor transforma în nori întunecaţi, nu vor mai plânge, totul o să fie cum vreau eu, iar mizeria o să îţi înlacrimeaze ochii şi cuprins de fericire să strigi: ‘fiule’!!!
