Zâmbet îmbătrânit

Încercând să-mi dau seama unde-mi e locul, mă pierd printre petalele de trandafir. Încurcând vârstele, mă trezesc într-un anotimp geros, unde soarele nu mai încălzește. Întins pe zăpadă, privesc cerul albastru senin cu frica că nu-l voi atinge niciodată și că voi rămâne într-un loc înghețat. Clipele sunt uitate , iubirea nu mai există. Copleșit fiind, mă simt strivit , cineva apasă pe umerii mei o greutate, și nu pistolul de altă dată. Viață e scurtă , tristă și fericită, însă nimeni nu știe pentru ce ne-am născut . Forța de-a te ridica în picioare este consumată de gândul că ești într-o altă lume, adus de vânt și ploaie , că totul este greșit. Aleg oamenii după auz, privirea-mi înghețată de timp și de ger. Curajul de-a privi în ochi este amorțit de frica că voi găsi ''suflete'' înghețate .

Soarele apune , stelele tresar , chipul tău rămâne pe cer, cu un zâmbet amar . Luna mă cheamă la ea , îmi promite viață eternă , într-un decor alb.

Încercând să mă ridic , corpul meu amorțit mă repune la pământ . Vântul călător aduce cadouri mici și strălucitoare precum diamantele înghețate, se topesc pe buzele mele calde de altă dată.

Privind într-o lume pe care nu o mai recunosc , unde toată lumea mă arată cu degetul, reproșându-mi că am să cad și ca nu mă voi mai ridica.

Inima se oprește , aerul nu se mai simte , sângele nu mai stagnează. Pleoapele se lasă adormite, cu gândul că au păzit curajos cele două stele .Zâmbetul amar rămâne pe buze, amorțit, sperând că într-o bună zi îmi voi recăpăta o a două șansă în care să nu mai cad.

Și cu toate astea timpul va trece peste toți și vă voi aștepta mereu cu acest zâmbet amorțit .