Irini

Trăieşte în fiecare zi şi mă întreb de unde a avut puterea de a se naşte în mine o flacără aşa de puternică, aşa de mare încât nici apa nu poate să o stingă, nici gândul că încă te iubesc nu o face să fie mai blândă... Încă vreau să văd dacă focul din interiorul meu poate să mă distrugă, dacă există leac pentru el... Este aşa de întuneric, flăcările nu mai sunt roşii, negrul atinge marginile flăcărilor, imaginaţia este exclusă într-un adevăr, dar nu pot să dau înapoi ca să nu mai sufăr, încă te iubesc şi nu pot să dau înapoi. Măresc pasul, poate vântul o să îl stingă, poate o să ajute cineva, însă nimeni nu măreşte pasul ca să mă ajungă, fug prea repede ca să sper că o să văd o mână pe umăr şi o voce blândă care să mă asigure că o să fie totul bine. Că nimic din ce simt n-o să mai simt, că prietenii nu mi se vor mai scurge printre degete precum nisipul in clepsidră... Timpul mă presează să fac o alegere, să mă zbat ca să sting această flacără. O simt cum arde, mă irită faptul că soarele mă ajută să ard în păcate, numerele încep să iasă la iveală, voci, şoapte.

Lumina zilei este un dar de care profit pe deplin odată ce întunericul pune stăpânire pe noi. Coşmarurile ajung să fie reale, să le simţi, cum flacăra din tine ajunge să te ardă aşa de mult încât simţi că inima sângerează. Mă simt slăbit, încep să îmi pierd credinţa, să îmi pierd restul de putere, de stabilitate, de imagine pe care o am şi am creat-o. Şi se scurg prietenii şi timpul, parcă toate trec şi nimic nu rămâne... Oare de ce am ajuns eu să fiu un om pe care nu poţi să îl întelegi? De ce ar trebui eu să te cunosc? Să te privesc? Să te observ în splendoarea ta cu steagul acela plăcut la vedere şi călduros... Totul este facut ca să îl trăieşti, drumul pe care trebuie să-l parcurgi trebuie să te facă puternic, eu nu o să dau înapoi pentru ceea ce simt, şi nu îmi este ruşine că vărs lacrimi de durere când simt că propiul meu corp aparţine cuiva... Există decât un drum pe care trebuie să îl parcurgi chiar dacă vrei sau nu... Numerele, mesagerii morţii şi cifrele indică faptul că încă se poate rosti un singur lucru pe care toţi îl pot pronunţa dar nu toţi îl pot simţi.

Privesc stelele cum cad, cum sclipesc când încă sunt pe cer şi încerc să îmi pun dorinţa de a mă elibera, să îmi irosesc dorinţele precum foile din carte... Însă din eliberare ajung iar să fiu un prizonier în propiul meu corp şoptind doar cuvinte şi dorinţe cunoscute doar de mine şi interzise totodată.