Am închis răbdarea în cufăr împreună cu îngerii care încercau să mă ajute, cufărul este alb şi picături albe curg din el, am răni deschise care nu cer iertare. Credinţa mea nu mai este încercată şi văd creştini cum se roagă pentru a nu muri, îngenunchează de teama de boli. Zâmbetul meu păcătos le aduce teamă, le este frică pentru faptul că eu nu cer iertare, că am mai multe păcate decât filele Bibliei... Şi aud zgomote din cufăr, rugăciuni de iertare a păcatelor. Şi merg şi văd cum lumea se schimbă, cum oamenii capătă coadă şi aripi, cum îmi zâmbesc, cum le este poftă de sânge, cum în cap le este regăsită doar ideea de a fi mai buni, de a câştiga doar prin răutate, de a număra 1,2,3 şi de a fugi să ajungă altceva mai bun. Şi aleargă când văd că au păcătuit, cer iertare. Zgomotele nu mai încetează şi cufărul devine o atracţie pentru mine. Aud voci subţiri şi fine care mă roagă să cer iertare, care îmi cer să îmi luminez calea.
Şi văd o fetiţă mică în faţa mea, cu părul catifelat lăsat în jos, despicat, şi ochii se văd precum nişte găuri negre. Îmi zâmbeşte, îmi întinde mâna şi mă trage după ea. Şi drumul se îngustează, iar întunericul pune stăpânire pe mine, simt mâini cum ies din pereţi şi mă ating, care vor să mă atragă în pământ. Şi urmez calea pe care fata o lasă în urmă, iar apoi ajung în faţa bisericii. Intrăm şi vedem cum oamenii plâng, cum stau îngenuncheaţi de gânduri şi durere şi cer, şi cer cer cer până când gura şi buzele se usucă. Copleşiţi de sete, mintea gândeşte neobosit spre a găsi soluţia comunicării cu ''EL''. Sunt privit de jos, ochii mei nu văd, urechile mele aud cum cufărul mă strigă, îmi solicită să cer iertare. Şi a trecut mult timp, număr 4,5,6 şi mă opresc pentru că 7 este cifra care luptă împotriva fetei drăguţe şi văd lacrimi negre care curg explicându-mi printre alte cuvinte în şoaptă că are doar 6 ani şi că îi place să privească oamenii cum plâng, cum cer îndurare. Că îi mai place că am un cufăr plin de oameni şi îngeri care se roagă pentru mine pentru a-mi lumina calea. Constat cum cufărul nu mai strigă, se aud doar şoapte. Puterea lui scade, se pierde odată cu ultimele picături albe ce curg din el.
Şi fata zâmbeşte, încearcă să mă cuprindă în braţe, păşeşte sigur şi apăsat pe covorul bisericii unde crucea este privită cu spatele ei şi cu cât se apropie aud voci din ce în ce mai rar. Mă întreb, oare ea este sora mea? Oare ea este făcută pentu mine? Simt cum sala se goleşte, văd cum oamenii se topesc, biserica se clatină, moartea mă strigă din spate, fata aleargă spre mine, iar eu înţepenit arunc cheia în aer şi dispare. Simt cum moartea m-a înfulecat, când ceasul indică 6 fix şi cu ochii închişi nu recunosc că am greşit aşteptând să îmi recunosc toate păcatele şi bucuriile vieţii. Deschid ochii şi văd că fata a dispărut, biserica nu se mai clatină, moartea nu îmi mai şopteşte cuvinte în ureche, cufărul este gol şi oamenii nu se topesc. Zâmbind, încă o dată am fost salvat de îngerii care tot încearcă să mă readucă pe calea mântuirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu