Buna

Este cineva ... poate cineva... ştie cineva...? Oare poate să citească cineva ce avem fiecare ascuns în noi, ce gândim, ce ascundem în minţile noastre bolnave? Toţi au ajuns să facă pe psihologii, toţi cred că dacă cazi te răneşti, tot ei cred că dacă cazi nu te mai ridici, şi tot ei sunt aceia care zic ''proştii mă enervează la culme!'', dar ei oare nu au oglindă? Ei nu au prieteni? Ei nu au ochi? ....Stai aşa că nu e aşa, apoi stai că e cum zic eu, că e cum zic ei. Vor exista mereu oameni care vor pretinde că nu se merge cu dreptul, ci cu stângul.

Oare noi restul suntem consideraţi pacienţii lor? Oare de ce când nu mai au ce să îţi răspundă se enervează şi din psihologi ajung pacienţi gata pentu psihiatru? De ce departajarea asta?

Mulţi mă cred nebun, ciudat, om care este făcut să vorbească sau să scrie ce vede p’aici, p’acolo... Nu mulţi au tupeul să stea să îşi împartă două rânduri cu doi oameni. Oare de ce? Le este frică că nu vor ajunge... eu ştiu, să fie bine priviţi? Să fie pata neagră în mijlocul albului? Că din oameni or să fie numiţi pramatii? Îmi place viaţa când o traiesc într-un adevăr pe care sper că nu numai eu mi-l permit. Mulţi care citesc ce scriu îmi spun că e ‘frumos’. Ok, frumos, dar chiar nu mă interesează! Eu nu scriu ca să îmi zici tu că e frumos sau să îmi dai un amărât de ''Like''. Crede-mă, eu nu scriu ca să ma aflu in treabă, că preocupaţie am. Că nu eşti singurul om cu care pot să vorbesc, din păcate. Am auzit de la cineva ceva care m-a suprins. Mi-a sugerat că trăiesc în lumea mea şi că lumea mea este o minciună... Pe bune? Chiar e minciună? Atunci dacă lumea mea este eronată, a ta cum e trecută de timp? Fii serios/serioasă, nu dau nume, că totuşi în lumea mea am uitat de nume şi nu mă opresc la unul pentru că toţi suntem oameni, toţi din fiecare ''lume'' mor. Numele îţi este dat ca să ajungi departe prin intermediul a diferite mijloace, iar numele să amplifice lucrurile şi să te propulseze... şi atunci când ajungi sus, lumea îşi va aduce aminte de tine. Şi nu că ai omorât, nu că ai salvat, nu că te-ai sinucis, pur şi simplu numele... Numele este acea cheie datorită căreia vei atrage atentia unor demenţi ca mine când este pronunţat...

Detest iar că nu ştiu ce scriu, că scriu cu ochii închişi, că timpul trece şi soarele apune, luna apare pe cer şi fără voia mea ajung lângă mare şi din mare ies ei, cei care îţi provoaca repulsie, cei pe care nu ai vrea să îi vezi niciodată. Teama că o să mori se ridică, întunericul îţi şopteşte să fugi şi tu nu mai vezi calea, marea se zbate şi ajunge la picioarele tale, încearcă să te tragă înăuntru spre ea. Apoi simţi o căldură, în ea vezi cum apar oameni lângă tine... Te-ai liniştit .. şi iar vezi că teama iese din tine, îţi dai seama că seara este o chestiune pustie. Este locul pentru lumea care are o frică şi apelează la psihologi, dar chiar şi ei traiesc în întuneric, şi tu ştii asta...

Oare ce scriu aici? Oare mai înţelegi dacă aceste texte ascund întradevăr ceva? Sunt aşa de simple de înţeles, oare de ce nu mă înţelege nimeni? De ce lumea să mă creadă ciudat? De ce să creadă că sunt psihopat? Până şi la categoria asta încă mai avem de asimilat câte ceva, dar care e diferenţa până la urmă? De ce nu ne-am născut complet învăţaţi? De ce trebuie să fie diferenţe? Acum poţi să îmi răspunzi? Da, cred că da, că şi la intrebarea asta am ştiut şi eu să răspund când aveam doar primul meu contact cu lumea... Dacă nu este o diferenţă între oameni trişti şi oameni fericiţi, atunci lumea nu se mai poate numi lume... Tu dormi adânc, însă mintea este trează şi luptă cu tine... Nu vorbi dacă nu înţelegi, dacă îţi place să citeşti şi să râzi apucă-te de benzi desenate, aici e doar alb-negru!