Da, uite ca scriu înca o data, luna nu mai e pe cer, demonii au disparut, rosul nu se mai varsa pe negru, ochii mei nu mai sunt mari de furie. Inima nu mai bate, lumea este oprita într-un glob si este pe sfârsite, simt cum aerul se limiteaza si soarele iese. Razele îmi bat pe obraz, ma doare foarte tare, dar trec peste chiar daca timpul meu este pe sfârsite. Simt cum lumânarea se stinge si cum papusile lacrimeaza, cum luna e plina de lacrimi si de bucurie, ca o sa ajung la ea. Nu sa o aduc pe pamânt, doar sa stau lânga ea, sa nu mai fie singura printre stele, lumea nu va simti ca lipsesc si voi lasa în urma mea amintiri cu zâmbete dar si cu râsete. Eu sunt precum o torta, când bate vântul ma aprind. Si pe ploaie si pe vânt eu nu ma sting, viata nu mai e privita cu dispret. Iubesc când vad oameni care ma înteleg, chiar daca sunt putini, ma bucur când vad un zâmbet pe fata ta si a altora de lânga mine, nu mai am cum sa mint, vorba mea: adevarul mereu triumfa. Lucifer nu mai îmi zâmbeste, nu mai râde de mine, nu ma mai respinge. Este un esec, asa cum sunt eu un esec de bunatate, când privesc pomii verzi simt ca nu traiesc doar pentru telul meu, natura este iubita. Ador cum ea îmi vorbeste, cum îmi da fiori. Simt prezenta soarelelui dupa mult timp si simt gheata cum se topeste, nu pot sa zic ca viata mea sa va transforma în noroi dar nici în trandafiri... Încerc sa ma ascund, sa îmi tin promisiunea pe care am facut-o fata de ''ea'' si nu ma refer la nimeni, daca ai înteles o sa vezi mai sus...
Nu vreau sa o mai vad singura de fiecare data când soarele apune.
Zâmbetul unor copii mici care se bucura la o bomboana pe care le-am dat-o, simt cum inima este unsa cu ''miere'', simt ca pentru ei trebuie sa traiesc chiar daca nu îi cunosc, doar zâmbetul lor te face sa îti promiti în sinea ta ca nu o sa fii un asasin care omoara oameni doar pentru ca ai în sânge.
Nu e vorba de miracole, nu e vorba de Dumnezeu sau de Iisus Xristos sau Maria Magdalena.
Ce nume frumos, Magdalena, oare acest nume este un alb pe o foaie alba?
Si soarele ma arde, acum simt cum timpul mi-a venit, lumânarea e pe sfârsite, clepsidra si ea îmi indica ca cineva are nevoie de mine într-o lume pe care nimeni nu o cunoaste si ''luna'' îmi zâmbeste, simt cum eu sunt persoana potrivita sa stau pe marginea ei si sa privesc lumea spre umila mea dorinta de a iubi. Si când te gândesti ca detest compasiunea...
Si soarele rasare, lumânarea nu mai are, nisipul a disparut...
Bucati din corpul meu încep sa se desprinda încet-încet, durerea face parte din plan si nu pot sa o mai simt, dorinta si promisiunea e prea mare.
Si nu uita chiar daca nu arat, eu nu detest, eu iubesc.
Nu încerca sa te schimbi sau sa te vinzi ''lordului'', o sa ajungi ca mine, un om care se vrea ''erou''.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu