Între şase şi şapte.

 Am închis răbdarea în cufăr împreună cu îngerii care încercau să mă ajute,  cufărul este alb şi picături albe curg din el, am răni deschise care nu cer iertare. Credinţa mea nu mai este încercată şi văd creştini cum se roagă pentru a nu muri, îngenunchează de teama de boli. Zâmbetul meu păcătos le aduce teamă,  le este frică pentru faptul că eu nu cer iertare, că am mai multe păcate decât filele Bibliei... Şi aud zgomote din cufăr, rugăciuni de iertare a păcatelor. Şi merg şi văd cum lumea se schimbă, cum oamenii capătă coadă şi aripi, cum îmi zâmbesc, cum le este poftă de sânge, cum în cap le este regăsită doar ideea de a fi mai buni, de a câştiga doar prin răutate, de a număra 1,2,3 şi de a fugi să ajungă altceva mai bun. Şi aleargă când văd că au păcătuit, cer iertare. Zgomotele nu mai încetează şi cufărul devine o atracţie pentru mine. Aud voci subţiri şi fine care mă roagă să cer iertare, care îmi cer să îmi luminez calea.

 Şi văd o fetiţă  mică în faţa mea, cu părul  catifelat lăsat în jos, despicat, şi ochii se văd precum nişte găuri negre. Îmi zâmbeşte, îmi întinde mâna şi mă trage după ea. Şi drumul  se îngustează, iar întunericul pune stăpânire pe mine, simt mâini cum ies din pereţi şi mă ating, care vor să mă atragă în pământ. Şi urmez calea pe care fata o lasă în urmă, iar apoi ajung în faţa bisericii. Intrăm şi vedem cum oamenii plâng, cum stau îngenuncheaţi de gânduri şi durere şi cer, şi cer cer cer până când gura şi buzele se usucă. Copleşiţi de sete, mintea gândeşte neobosit spre a găsi soluţia comunicării cu ''EL''. Sunt privit de jos, ochii mei nu văd, urechile mele aud cum cufărul mă strigă, îmi solicită să cer iertare. Şi a trecut mult timp, număr 4,5,6 şi mă opresc pentru că 7 este cifra care luptă împotriva fetei drăguţe şi văd lacrimi negre care curg explicându-mi printre alte cuvinte în şoaptă că are doar 6 ani şi că îi place să privească oamenii cum plâng, cum cer îndurare. Că îi mai place că am un cufăr plin de oameni şi îngeri care se roagă pentru mine pentru a-mi lumina calea. Constat cum cufărul nu mai strigă, se aud doar şoapte. Puterea lui scade, se pierde odată cu ultimele picături albe ce curg din el.

 Şi fata zâmbeşte, încearcă să mă cuprindă în braţe, păşeşte sigur şi apăsat pe covorul bisericii unde crucea este privită cu spatele ei şi cu cât se apropie aud voci din ce în ce mai rar. Mă întreb, oare ea este sora mea? Oare ea este  făcută pentu mine? Simt cum sala se goleşte, văd cum oamenii se topesc, biserica  se clatină, moartea mă strigă din spate, fata aleargă spre mine, iar eu înţepenit arunc cheia în aer şi dispare. Simt cum moartea m-a înfulecat, când ceasul indică 6 fix şi cu ochii închişi nu recunosc că am greşit aşteptând să îmi recunosc toate păcatele şi bucuriile vieţii. Deschid ochii şi văd că fata a dispărut, biserica nu se mai clatină, moartea nu îmi mai şopteşte cuvinte în ureche, cufărul este gol şi oamenii nu se topesc. Zâmbind, încă o dată am fost salvat de îngerii care tot încearcă să mă readucă pe calea mântuirii.

Imortalitate mentala

  Am auzit că se vorbeşte, se şoptesc cuvinte interzise într-o lume permisă, într-o lume plină de oameni care convietuiesc neperturbaţi, unde nu toţi pot ajunge de la stadiul de animal la stadiul de om, unde părerea mea despre voi este una impară, unde oamenii nu sunt toţi consideraţi şi catalogaţi la fel.

   Aici e lumea unde noi trebuie să respectăm regulile de bază. De unde a pornit lumea asta murdară plină de animale care spre blasfemia şi ilogica noastră mirare merg în două picioare? Când oamenii curajoşi au fost asasinaţi în lumina lunii, când ciorile zboară pe cer aşteptând nuca să cadă din copaci înainte să o fure.

    Ne zbatem pentru a trăi, ne omorâm între noi, ne aruncăm de pe blocuri, ne spânzurăm pentru a ne rezolva singuri problemele vieţii. Îţi respect decizia, însă cu fiecare om alb pe care-l pierdem răsare unul negru. Şi nu mai suntem consideraţi dacii liberi de altă dată, suntem ''jucăriile'' unor sclavi de ''??????'' pe care noi, rasă pura, ne-am jucat cu femeile lor, le-am imbrăcat, şi când au ajuns să se unească cu noi i-am omorât si nu am alergat după ei, nu le ascultăm muzica, noi eram numiţi ‘’dacii liberi’’ şi nimeni pe lumea asta nu mai era numit aşa. Vocea lor se auzea din munţi  precum un nor care predică moartea. Trăiesc într-o lume mizerabilă unde animalele au ajuns să nu mai fie tratate ca atare, ci respectate. De ce să ne fie frică nouă, cei care eram fiii lui ''Zalmoxis'' şi ''Zeus'' de animale?

    De ce am ajuns noi oamenii albi cu sângele nobil să ne infectăm rasa cu animalele?

    Oare s-a meritat această eroare fatală care a adus la decenii de mizerie şi înmulţirea lor? De ce le-am permis noi să ajungă mai presus de noi? De ce noi trebuie să suportăm toate defectele lor?

     Şi consider că lumea a ajuns la un nivel de prostie cretină care induce la blasfemie şi se soldează cu ''ingeri fără aripi'' care ajung pe pământ.

     Nu pot să cred că lumea încă crede în Dumnezeu şi în Lucifer, nu pot să cred că plângeţi după un mort şi înca nu îmi vine să cred că îţi este frică de moarte când ştii că o să te reîncarnezi sau o să ajungi la un nivel spiritual neatins de pământeni. Dar tu o să îmi reproşezi că sunt nebun, că sunt Satan, Lucifer, Diavol, mai ştiu eu cine în persoană şi că vreau să te omor, că vreau să îţi fur sufletul.

    Şi acuzele tale îmi aduc bunăstarea cu care m-am născut, că şi eu am fost la rândul meu un ''înger fără aripi'', însă pentru un timp am ajuns să fiu ferit de lumea adevarată. Era să ajung ca voi,  ''oamenii din glob'',  unde prima regulă este "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău." Iar apoi urmează acele... ‘Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti." Este ciudat când de mic nu eşti lăsat să alegi şi să nu mai zic după cele două propoziţii nici când vei fi mare.

   Lumea o să fie împărţită în două precum un tron care o să-mi fie oferit cadou mie de catre muritorii care nu au crezut că voi învinge!

Luna va ajunge pe pământ, se va deschide şi din ea vor ieşi patru cavaleri.

Ingerii voştrii se vor zbate în flăcări când soarele va ajunge lângă lună pentru a eclipsa lumea voastră.

Nu vă cer să vă căiţi sau să iubiţi pe cine nu vedeţi!

VĂ cer să avansaţi emoţional şi să nu mai credeţi în tot ce ''zboară''.

Şi nu uitaţi, lumea are nevoie de oameni albi care să ne aducă spre victorie împotriva animalelor care vor să ne conducă.

Mulţumesc

Şi uite că ai crescut şi te uiţi la mine când îţi vorbesc. Îţi simt durerea, mândria, iubirea, eşti dezgustat de ceea ce vezi şi mă uit cât mai mult la tine,  că tu mi-ai fost singurul prieten care a zis întotdeauna ''eu sunt langa tine''. Eu văd adevărul printre minciuni, însă sunt slab printre ei, nu văd schimbări, nu văd nimic. Nu e nimeni care să îţi mai dea o a doua şansă de a trăi, de a te bucura de ceea ce vezi şi simţi.

 Simt cum durerea face parte din mândrie, când te asiguri că eşti cineva atunci cazi şi te loveşti. Doare, îţi văd sângele în ochi cu gustul amar care numai tu îl poţi avea când lumea se roteşte deodată peste noapte.

 Când o văd pe mama zâmbind este precum o binecuvântare, ea o să rămână singura femeie care a suferit şi mi-a suportat fiecare gest, scuză, reproş, indiferenţă şi multe altele care nu are rost să le înşir într-o carte fără speranţă, într-o carte ai căror ochi sunt orbi. Aş vrea să mulţumesc celor care mă tot ajută să trec peste răutate, să le mulţumesc celor care încă cred că eu pot să fac ceva într-o lume mică. Vreau să le mulţumesc şi celor care nu mă plac, celor care îmi zâmbesc şi plâng. Le mulţumesc şi celor care mă tot suportă, chiar dacă nu mă suportă...

  Şi uite, iar suntem aici într-o lume prietenoasă, unde din ce în ce mai des auzi ''nu mai putem''. Ai fost singura mea dorinţă, singura mea încălzire în care am putut spera că o să fii precum o bună vestire. Te-aş compara cu blasfemia din aşa zisa ''biblie'' unde are loc naşterea celor doi oameni care dacă ar exista nu le-aş mulţumi sub nici o formă.

 Multă lume te critică pentru singurul fapt că eşti ceva mai ''special'', ceva care îi lasă în impas cand îi întreci pe ultima sută de metri pe linia de START.  Însă adevărul este că noi i-am depăşit de mult, de când am înţeles că lumea nu constă numai în ţipete şi crime, unde lumea se învârte dacă tu ştii să o faci  să se învârtă după regulile tale... Ai zice că Dumnezeu te-a binecuvântat când ai făcut aşa mulţi bani, însă nu te gândeşti că aşa cum ai făcut aceşti bani  ''binecuvântaţi'', aşa o să te împrăştii şi tu într-o lume unde o să fiu şi eu, acolo unde eu o să stau lângă tron şi o să contribui să ţi se smulgă fiecare bucată de carne, cu grija de a suferi.

 Ridică mâna şi pune-o pe Biblie, unealta care de secole este folosită pentru a spăla şi înmulţi păcatele. Unde o să citeşti invers crucea care tu o porţi la gât şi unde lumea este bună în totalitate.

Şi cine dreacu sunt eu să îţi zic toate astea? Cine dreacu mă cred să vorbesc despre biserica ta şi alte lucruri?

Eu sunt Nicolas Alexandro, cel căruia nu îi este frică să moară într-o lume unde totul e dezintegrat. Şi am tot încercat să o seduc; Nu am reuşit, însă când am plătit-o a stat.

 ·  · Distribuie

Blasfemie

Aspectul cel mai minunat este acela că eşti alb într-o lume neagră, unde fiecare pată roşie pe un covor negru sau alb este observată, unde culorile nu se amestecă, unde imaginaţia nu poate amplifica starea de armonie. Şi fiecare om să nu mai vină cu gânduri noi în care natura şi noi să suferim pe lângă toţi care au construit demoni şi îngeri pe capele. Unde lumea este împărţită în numere de care ne este frică, unde crucea este întoarsă cu capul în jos, unde îţi zice ''te iubesc''... însă faptul că te urasc este de-a dreptul ''sec''. Şi nu ai de ce să fugi, că nu ai nevoie. Căci unde te-ai ascunde vine şi te prinde, te înghite această lume rea care vrea decât să te stoarcă de puteri. Unde al treilea ochi să nu mai apară decât la ei.

Spune-mi că mă iubeşti ca să îţi spun ‘hai să fugim undeva departe’, fie lângă demoni sau îngeri, unde lumea nu mai este sub asediu, unde durerea de cap din clipa aceasta să nu se mai oprească împreună cu degetele mele, şi să scriu până când cineva o să mă omoare pentru gândurile mele necurate. Şi nu uita că o să vă iau după mine, şi încă o dată, nu uita, eu nu vorbesc despre voi sau ei, eu vorbesc despre ce gândesc şi despre ce văd. Uite aşa, mentalitatea voastră se încreţeşte când surprinde ceva nou, se opreşte şi observă cum oamenii zâmbesc doar de poate le-ar veni norocul care îl tot aşteaptă din naştere. Şi mă tot întreb, oare de ce eu mereu îmi folosesc norocul ca scop de răsplată? Vezi că ceasul îţi indică aproape 12:00 fără două minute şi te aştepţi să apară acel cineva care va schimba lumea, care te va schimba şi pe tine... Acum este timpul pentru a te ridica împotriva lor, nu staţi şi zâmbiţi, pentru că este doar o iluzie a propriului vostru sistem mental. Acel zâmbet este împrumutat, aşa că o să iţi fie luat înapoi. Şi încă un minut până când o să vină, şi este aşteptat de secole, şi se tot lasă aşteptat, caracterizat ca fiind ''omul perfect''. În preajma lui simţi cum  mentalitatea omenească devine slabă pe secunda de gândire. Şi nu poţi să te joci cu furia pe care o emani, o să îi pierzi controlul, o să ajungi în păcat alături de noi cei care te aşteptăm cu zâmbetul pe faţă, acel ''demon'' pe care ''tu'', omul, îl creezi zi de zi, care creşte în tine în fiecare clipă când citeşti şi vorbeşti despre ce s-a aflat şi nu ajungi la nici un numitor comun. Acum el creşte prin puterea mentală fără să îţi dai seama, te ajută să treci peste ''ei''.

Într-un final, aştept să vină şi să mă salveze... Şi mă întreb, cine? Oare tu? Oare EU? Oare voi?

Iar atunci când fiecare bucată din corpul meu o să fie una cu pământul, atunci aş vrea să fie scris pe marmura aceea rece şi plină de suferinţă omenească ''N-am crezut până n-am văzut.''