De ce imi zambesti intunecatule?

Stau afară întins pe nisip şi mă uit spre cer, poate o să văd o persoană care poate să îmi zâmbească într-o lume plină de ''prieteni''.

Simt vântul cum adie şi nisipul cum şopteşte cuvinte pe care nimeni nu le aude, nimeni nu le poate înţelege.

Apa e rece, simt cum pielea se învineţeşte, degetele sunt negre şi buzele reci si vinete... Aerul amplifică starea şi încă nu am observat pe cer vreun prieten care să îmi zâmbească.

Şi din pământ apare Diavolul, acestă persoană care mereu mă face să zâmbesc când îi aud numele din gura unor oameni cărora le este frică să-l pronunţe...

Se întinde lângă mine şi îmi şopteşte: ''uite, eu zâmbesc''.

Zâmbetul lui larg şi plin de fericire este doar o reflexie a răului, faptul că îmi zâmbeşte mă bucură, simt o căldură, simt ceva ce un prieten nu mi-a oferit...

Şi încă o data el îmi şopteşte: ''Tu de ce nu zâmbeşti?''

Nisipul nu mai e moale, apa nu mai e albastră, aerul e greu de respirat, şi observ că nu mai sunt în corpul meu şi că Diavolul nu mai e lângă mine...

Sunt lăsat într-o lume plină de zâmbete, plină de bucurie, plină de veselie, de ţipete, de admiraţie, de flori.

Ideea de lume perfectă pentru mulţi, însă după ce cortina cade apare o lume nouă în care nu toţi zâmbesc, în care nu toţi sunt veseli, lumea pe care o văd eu în fiecare zi...

Încă nu am observat un ''prieten'' care să îmi zâmbească! Oare de ce prietenii sunt aşa de mulţi, oare de ce au nume? De ce nu le pot da numere în loc de litere? Oare pentru că şi ei sunt oameni?

Deja văd că după percepţia ta sunt nebun, că am ajuns la un nivel pe care tu nu îl poţi înţelege, crezi că aş putea sta într-un ospiciu să îmi trec anii de tinereţe până să vă daţi voi seama despre ce vorbeam? Sincer părerea voastră este nulă pentru mine, chiar nu mă interesează... Eu poate sunt ''nebun'', dar voi sunteti schizofrenici să credeţi că eu aş fi nebun, că eu vorbesc despre vise şi stele, că eu sunt la fel ca voi! Care ''voi''? Voi aceştia care gândiţi diferit, care vă credeţi învăţaţi, cei care refuzaţi să vedeţi o adevarată viaţă nu cu doi ochi ci doar cu unul... Aici nu este un joc... aici nu este vorba despre tine, aici e vorba despre ei ... Şi încă mă mai gândesc, prietenii adevăraţi or să apară? Oare se mai găsesc oameni care să îşi dea viaţa pentru tine? Să te iubească pentru ce eşti, nu pentru ce ai?!

Oare vreun prieten o să îşi dea ''inima'' pe gratis ca să trăieşti tu?

Şi încă o dată scriu rânduri întregi pentru mine, ca să îmi aduc aminte înainte să mor că am împărţit gânduri cu tine pe care tu nu le-ai înţeles, însă eu nu mă grăbesc, cât o să mai trăiesc timp avem.

Rasarit.

Da, uite ca scriu înca o data, luna nu mai e pe cer, demonii au disparut, rosul nu se mai varsa pe negru, ochii mei nu mai sunt mari de furie. Inima nu mai bate, lumea este oprita într-un glob si este pe sfârsite, simt cum aerul se limiteaza si soarele iese. Razele îmi bat pe obraz, ma doare foarte tare, dar trec peste chiar daca timpul meu este pe sfârsite. Simt cum lumânarea se stinge si cum papusile lacrimeaza, cum luna e plina de lacrimi si de bucurie, ca o sa ajung la ea. Nu sa o aduc pe pamânt, doar sa stau lânga ea, sa nu mai fie singura printre stele, lumea nu va simti ca lipsesc si voi lasa în urma mea amintiri cu zâmbete dar si cu râsete. Eu sunt precum o torta, când bate vântul ma aprind. Si pe ploaie si pe vânt eu nu ma sting, viata nu mai e privita cu dispret. Iubesc când vad oameni care ma înteleg, chiar daca sunt putini, ma bucur când vad un zâmbet pe fata ta si a altora de lânga mine, nu mai am cum sa mint, vorba mea: adevarul mereu triumfa. Lucifer nu mai îmi zâmbeste, nu mai râde de mine, nu ma mai respinge. Este un esec, asa cum sunt eu un esec de bunatate, când privesc pomii verzi simt ca nu traiesc doar pentru telul meu, natura este iubita. Ador cum ea îmi vorbeste, cum îmi da fiori. Simt prezenta soarelelui dupa mult timp si simt gheata cum se topeste, nu pot sa zic ca viata mea sa va transforma în noroi dar nici în trandafiri... Încerc sa ma ascund, sa îmi tin promisiunea pe care am facut-o fata de  ''ea'' si nu ma refer la nimeni, daca ai înteles o sa vezi mai sus...

Nu vreau sa o mai vad singura de fiecare data când soarele apune.

Zâmbetul unor copii mici care se bucura la o bomboana pe care le-am dat-o, simt cum inima este unsa cu ''miere'', simt ca pentru ei trebuie sa traiesc chiar daca nu îi cunosc, doar zâmbetul lor te face sa îti promiti în sinea ta ca nu o sa fii un asasin care omoara oameni doar pentru ca ai în sânge.

Nu e vorba de miracole, nu e vorba de Dumnezeu sau de Iisus Xristos sau Maria Magdalena.

Ce nume frumos, Magdalena, oare acest nume este un alb pe o foaie alba?

Si soarele ma arde, acum simt cum timpul mi-a venit, lumânarea e pe sfârsite, clepsidra si ea îmi indica ca cineva are nevoie de mine într-o lume pe care nimeni nu o cunoaste si ''luna'' îmi zâmbeste, simt cum eu sunt persoana potrivita sa stau pe marginea ei si sa privesc lumea spre umila mea dorinta de a iubi. Si când te gândesti ca detest compasiunea...

Si soarele rasare, lumânarea nu mai are, nisipul a disparut...

Bucati din corpul meu încep sa se desprinda încet-încet, durerea face parte din plan si nu pot sa o mai simt, dorinta si promisiunea e prea mare.

Si nu uita chiar daca nu arat, eu nu detest, eu iubesc.

Nu încerca sa te schimbi sau sa te vinzi ''lordului'', o sa ajungi ca mine, un om care se vrea ''erou''.

Cât timp trăieşti...

Cât timp trăieşti, tu o să înveţi multe lucruri, o să înduri multe şi o să râzi.

Am să încerc să împart cu voi pe scurt ce am învăţat eu până acum la 18 ani:

În decursul unei perioade de timp bine determinată, realizezi că soarta nu este un joc, este un rol care îţi dă posibilitatea să încerci să intri în personaj cât mai repede. Să alergi ca să ajungi pe tron, asta fără oprire, dar când te întreabă cineva după ce anume alergi o să îi răspunzi că ''nu ştii''.

Ai vise, vrei să fii şi tu cum este ''idolul tau'' şi te gândeşti că trebuie să faci ce îţi zic oamenii, să stai cu capul aplecat şi cu privirea în jos şi să nu scoţi cuvinte care ar putea să rănească sau să acuze.

Cei şapte ani de acasă îţi aduc fericire. Ca atunci când cineva îţi şopteşte ''eşti bine crescut'' şi tu zâmbeşti şi simţi ceva în tine care bate de mândrie dar care însă trece repede când cineva vine şi îţi readuce aminte că ai dat peste el când tu erai cu capul în nori.

Copilăria ta este precum o sărbătoare, când moşul îţi aduce cadou şi tu zâmbeşti însă vecinul tău nu a avut parte anul acesta de ''moş crăciun'' şi el nu râde, se lamentează.

Vreau să mă asigur că o să înţelegi că eu doar mă exprim, nu fabulez.

Nu vreau să scriu poveşti despre cum am petrecut eu copilăria, că eu am petrecut-o   într-un glob de sticlă şi pe o pernă de puf.

Eşti credincios, crezi în Dumnezeu, dar când auzi de Lucifer începi să zâmbeşti că te-ai exprimat greşit.

Lumea în care trăieşti e dura chiar dacă pare uşor inofensivă pentru mulţi.

Soluţia finală nu e să dai în cap ca să îţi cumperi un cap de porc.

Îţi reamintesc că nu trebuie să fii bolnav mental ca să omori un om.

Este uşor să faci multe lucruri, însă trebuie gândite şi calculate astfel încât ele să vină de la sine.

Joacă mai multe roluri ca să ai de câştigat.

Fii rău cu părinţii tăi şi iubeşte-i în acelaşi timp.

Viaţa nu e precum un joc de ''şah'', este fals să gândeşti şi să trăieşti toată viaţa în alb şi negru.

Vrei bani? Eu zic că nu îi vrei, dacă cândva or să vină şi nu o să ştii ce să mai faci să scapi de ei sau câteodată vei scăpa prea repede.

Şi mai împart încă ceva cu voi: gândiţi liber şi cuvantul ‘’da’’ să fie mereu într-o propozitie scrisă pe o foaie albă. :)

1. Nu-ţi da opiniile sau sfatul decât dacă eşti rugat.

2. Nu-ţi povesti necazurile altora decât dacă eşti sigur că aceştia vor să le audă.

3. Când te aflii în lăcaşul altuia arată-i respect, altfel nu te duce acolo.

4. Dacă un invitat în lăcaşul tău te enervează, tratează-l cu cruzime şi fără milă.

5. Nu lua ceea ce nu-ţi aparţine decât dacă este o povară pentru cealaltă persoană şi aceasta cere să fie eliberată de această povară.

6. Nu face rău copiilor mici.

7. Nu ucide animale decât dacă eşti atacat sau pentru hrană.

8. Când mergi pe teritoriu deschis, nu deranja pe nimeni. Dacă cineva te deranjează, roagă-l să se oprească. Dacă nu se opreşte, DISTRUGE-L.

Între şase şi şapte.

 Am închis răbdarea în cufăr împreună cu îngerii care încercau să mă ajute,  cufărul este alb şi picături albe curg din el, am răni deschise care nu cer iertare. Credinţa mea nu mai este încercată şi văd creştini cum se roagă pentru a nu muri, îngenunchează de teama de boli. Zâmbetul meu păcătos le aduce teamă,  le este frică pentru faptul că eu nu cer iertare, că am mai multe păcate decât filele Bibliei... Şi aud zgomote din cufăr, rugăciuni de iertare a păcatelor. Şi merg şi văd cum lumea se schimbă, cum oamenii capătă coadă şi aripi, cum îmi zâmbesc, cum le este poftă de sânge, cum în cap le este regăsită doar ideea de a fi mai buni, de a câştiga doar prin răutate, de a număra 1,2,3 şi de a fugi să ajungă altceva mai bun. Şi aleargă când văd că au păcătuit, cer iertare. Zgomotele nu mai încetează şi cufărul devine o atracţie pentru mine. Aud voci subţiri şi fine care mă roagă să cer iertare, care îmi cer să îmi luminez calea.

 Şi văd o fetiţă  mică în faţa mea, cu părul  catifelat lăsat în jos, despicat, şi ochii se văd precum nişte găuri negre. Îmi zâmbeşte, îmi întinde mâna şi mă trage după ea. Şi drumul  se îngustează, iar întunericul pune stăpânire pe mine, simt mâini cum ies din pereţi şi mă ating, care vor să mă atragă în pământ. Şi urmez calea pe care fata o lasă în urmă, iar apoi ajung în faţa bisericii. Intrăm şi vedem cum oamenii plâng, cum stau îngenuncheaţi de gânduri şi durere şi cer, şi cer cer cer până când gura şi buzele se usucă. Copleşiţi de sete, mintea gândeşte neobosit spre a găsi soluţia comunicării cu ''EL''. Sunt privit de jos, ochii mei nu văd, urechile mele aud cum cufărul mă strigă, îmi solicită să cer iertare. Şi a trecut mult timp, număr 4,5,6 şi mă opresc pentru că 7 este cifra care luptă împotriva fetei drăguţe şi văd lacrimi negre care curg explicându-mi printre alte cuvinte în şoaptă că are doar 6 ani şi că îi place să privească oamenii cum plâng, cum cer îndurare. Că îi mai place că am un cufăr plin de oameni şi îngeri care se roagă pentru mine pentru a-mi lumina calea. Constat cum cufărul nu mai strigă, se aud doar şoapte. Puterea lui scade, se pierde odată cu ultimele picături albe ce curg din el.

 Şi fata zâmbeşte, încearcă să mă cuprindă în braţe, păşeşte sigur şi apăsat pe covorul bisericii unde crucea este privită cu spatele ei şi cu cât se apropie aud voci din ce în ce mai rar. Mă întreb, oare ea este sora mea? Oare ea este  făcută pentu mine? Simt cum sala se goleşte, văd cum oamenii se topesc, biserica  se clatină, moartea mă strigă din spate, fata aleargă spre mine, iar eu înţepenit arunc cheia în aer şi dispare. Simt cum moartea m-a înfulecat, când ceasul indică 6 fix şi cu ochii închişi nu recunosc că am greşit aşteptând să îmi recunosc toate păcatele şi bucuriile vieţii. Deschid ochii şi văd că fata a dispărut, biserica nu se mai clatină, moartea nu îmi mai şopteşte cuvinte în ureche, cufărul este gol şi oamenii nu se topesc. Zâmbind, încă o dată am fost salvat de îngerii care tot încearcă să mă readucă pe calea mântuirii.

Imortalitate mentala

  Am auzit că se vorbeşte, se şoptesc cuvinte interzise într-o lume permisă, într-o lume plină de oameni care convietuiesc neperturbaţi, unde nu toţi pot ajunge de la stadiul de animal la stadiul de om, unde părerea mea despre voi este una impară, unde oamenii nu sunt toţi consideraţi şi catalogaţi la fel.

   Aici e lumea unde noi trebuie să respectăm regulile de bază. De unde a pornit lumea asta murdară plină de animale care spre blasfemia şi ilogica noastră mirare merg în două picioare? Când oamenii curajoşi au fost asasinaţi în lumina lunii, când ciorile zboară pe cer aşteptând nuca să cadă din copaci înainte să o fure.

    Ne zbatem pentru a trăi, ne omorâm între noi, ne aruncăm de pe blocuri, ne spânzurăm pentru a ne rezolva singuri problemele vieţii. Îţi respect decizia, însă cu fiecare om alb pe care-l pierdem răsare unul negru. Şi nu mai suntem consideraţi dacii liberi de altă dată, suntem ''jucăriile'' unor sclavi de ''??????'' pe care noi, rasă pura, ne-am jucat cu femeile lor, le-am imbrăcat, şi când au ajuns să se unească cu noi i-am omorât si nu am alergat după ei, nu le ascultăm muzica, noi eram numiţi ‘’dacii liberi’’ şi nimeni pe lumea asta nu mai era numit aşa. Vocea lor se auzea din munţi  precum un nor care predică moartea. Trăiesc într-o lume mizerabilă unde animalele au ajuns să nu mai fie tratate ca atare, ci respectate. De ce să ne fie frică nouă, cei care eram fiii lui ''Zalmoxis'' şi ''Zeus'' de animale?

    De ce am ajuns noi oamenii albi cu sângele nobil să ne infectăm rasa cu animalele?

    Oare s-a meritat această eroare fatală care a adus la decenii de mizerie şi înmulţirea lor? De ce le-am permis noi să ajungă mai presus de noi? De ce noi trebuie să suportăm toate defectele lor?

     Şi consider că lumea a ajuns la un nivel de prostie cretină care induce la blasfemie şi se soldează cu ''ingeri fără aripi'' care ajung pe pământ.

     Nu pot să cred că lumea încă crede în Dumnezeu şi în Lucifer, nu pot să cred că plângeţi după un mort şi înca nu îmi vine să cred că îţi este frică de moarte când ştii că o să te reîncarnezi sau o să ajungi la un nivel spiritual neatins de pământeni. Dar tu o să îmi reproşezi că sunt nebun, că sunt Satan, Lucifer, Diavol, mai ştiu eu cine în persoană şi că vreau să te omor, că vreau să îţi fur sufletul.

    Şi acuzele tale îmi aduc bunăstarea cu care m-am născut, că şi eu am fost la rândul meu un ''înger fără aripi'', însă pentru un timp am ajuns să fiu ferit de lumea adevarată. Era să ajung ca voi,  ''oamenii din glob'',  unde prima regulă este "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău." Iar apoi urmează acele... ‘Să nu ai alţi dumnezei afară de mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti." Este ciudat când de mic nu eşti lăsat să alegi şi să nu mai zic după cele două propoziţii nici când vei fi mare.

   Lumea o să fie împărţită în două precum un tron care o să-mi fie oferit cadou mie de catre muritorii care nu au crezut că voi învinge!

Luna va ajunge pe pământ, se va deschide şi din ea vor ieşi patru cavaleri.

Ingerii voştrii se vor zbate în flăcări când soarele va ajunge lângă lună pentru a eclipsa lumea voastră.

Nu vă cer să vă căiţi sau să iubiţi pe cine nu vedeţi!

VĂ cer să avansaţi emoţional şi să nu mai credeţi în tot ce ''zboară''.

Şi nu uitaţi, lumea are nevoie de oameni albi care să ne aducă spre victorie împotriva animalelor care vor să ne conducă.

Mulţumesc

Şi uite că ai crescut şi te uiţi la mine când îţi vorbesc. Îţi simt durerea, mândria, iubirea, eşti dezgustat de ceea ce vezi şi mă uit cât mai mult la tine,  că tu mi-ai fost singurul prieten care a zis întotdeauna ''eu sunt langa tine''. Eu văd adevărul printre minciuni, însă sunt slab printre ei, nu văd schimbări, nu văd nimic. Nu e nimeni care să îţi mai dea o a doua şansă de a trăi, de a te bucura de ceea ce vezi şi simţi.

 Simt cum durerea face parte din mândrie, când te asiguri că eşti cineva atunci cazi şi te loveşti. Doare, îţi văd sângele în ochi cu gustul amar care numai tu îl poţi avea când lumea se roteşte deodată peste noapte.

 Când o văd pe mama zâmbind este precum o binecuvântare, ea o să rămână singura femeie care a suferit şi mi-a suportat fiecare gest, scuză, reproş, indiferenţă şi multe altele care nu are rost să le înşir într-o carte fără speranţă, într-o carte ai căror ochi sunt orbi. Aş vrea să mulţumesc celor care mă tot ajută să trec peste răutate, să le mulţumesc celor care încă cred că eu pot să fac ceva într-o lume mică. Vreau să le mulţumesc şi celor care nu mă plac, celor care îmi zâmbesc şi plâng. Le mulţumesc şi celor care mă tot suportă, chiar dacă nu mă suportă...

  Şi uite, iar suntem aici într-o lume prietenoasă, unde din ce în ce mai des auzi ''nu mai putem''. Ai fost singura mea dorinţă, singura mea încălzire în care am putut spera că o să fii precum o bună vestire. Te-aş compara cu blasfemia din aşa zisa ''biblie'' unde are loc naşterea celor doi oameni care dacă ar exista nu le-aş mulţumi sub nici o formă.

 Multă lume te critică pentru singurul fapt că eşti ceva mai ''special'', ceva care îi lasă în impas cand îi întreci pe ultima sută de metri pe linia de START.  Însă adevărul este că noi i-am depăşit de mult, de când am înţeles că lumea nu constă numai în ţipete şi crime, unde lumea se învârte dacă tu ştii să o faci  să se învârtă după regulile tale... Ai zice că Dumnezeu te-a binecuvântat când ai făcut aşa mulţi bani, însă nu te gândeşti că aşa cum ai făcut aceşti bani  ''binecuvântaţi'', aşa o să te împrăştii şi tu într-o lume unde o să fiu şi eu, acolo unde eu o să stau lângă tron şi o să contribui să ţi se smulgă fiecare bucată de carne, cu grija de a suferi.

 Ridică mâna şi pune-o pe Biblie, unealta care de secole este folosită pentru a spăla şi înmulţi păcatele. Unde o să citeşti invers crucea care tu o porţi la gât şi unde lumea este bună în totalitate.

Şi cine dreacu sunt eu să îţi zic toate astea? Cine dreacu mă cred să vorbesc despre biserica ta şi alte lucruri?

Eu sunt Nicolas Alexandro, cel căruia nu îi este frică să moară într-o lume unde totul e dezintegrat. Şi am tot încercat să o seduc; Nu am reuşit, însă când am plătit-o a stat.

 ·  · Distribuie

Blasfemie

Aspectul cel mai minunat este acela că eşti alb într-o lume neagră, unde fiecare pată roşie pe un covor negru sau alb este observată, unde culorile nu se amestecă, unde imaginaţia nu poate amplifica starea de armonie. Şi fiecare om să nu mai vină cu gânduri noi în care natura şi noi să suferim pe lângă toţi care au construit demoni şi îngeri pe capele. Unde lumea este împărţită în numere de care ne este frică, unde crucea este întoarsă cu capul în jos, unde îţi zice ''te iubesc''... însă faptul că te urasc este de-a dreptul ''sec''. Şi nu ai de ce să fugi, că nu ai nevoie. Căci unde te-ai ascunde vine şi te prinde, te înghite această lume rea care vrea decât să te stoarcă de puteri. Unde al treilea ochi să nu mai apară decât la ei.

Spune-mi că mă iubeşti ca să îţi spun ‘hai să fugim undeva departe’, fie lângă demoni sau îngeri, unde lumea nu mai este sub asediu, unde durerea de cap din clipa aceasta să nu se mai oprească împreună cu degetele mele, şi să scriu până când cineva o să mă omoare pentru gândurile mele necurate. Şi nu uita că o să vă iau după mine, şi încă o dată, nu uita, eu nu vorbesc despre voi sau ei, eu vorbesc despre ce gândesc şi despre ce văd. Uite aşa, mentalitatea voastră se încreţeşte când surprinde ceva nou, se opreşte şi observă cum oamenii zâmbesc doar de poate le-ar veni norocul care îl tot aşteaptă din naştere. Şi mă tot întreb, oare de ce eu mereu îmi folosesc norocul ca scop de răsplată? Vezi că ceasul îţi indică aproape 12:00 fără două minute şi te aştepţi să apară acel cineva care va schimba lumea, care te va schimba şi pe tine... Acum este timpul pentru a te ridica împotriva lor, nu staţi şi zâmbiţi, pentru că este doar o iluzie a propriului vostru sistem mental. Acel zâmbet este împrumutat, aşa că o să iţi fie luat înapoi. Şi încă un minut până când o să vină, şi este aşteptat de secole, şi se tot lasă aşteptat, caracterizat ca fiind ''omul perfect''. În preajma lui simţi cum  mentalitatea omenească devine slabă pe secunda de gândire. Şi nu poţi să te joci cu furia pe care o emani, o să îi pierzi controlul, o să ajungi în păcat alături de noi cei care te aşteptăm cu zâmbetul pe faţă, acel ''demon'' pe care ''tu'', omul, îl creezi zi de zi, care creşte în tine în fiecare clipă când citeşti şi vorbeşti despre ce s-a aflat şi nu ajungi la nici un numitor comun. Acum el creşte prin puterea mentală fără să îţi dai seama, te ajută să treci peste ''ei''.

Într-un final, aştept să vină şi să mă salveze... Şi mă întreb, cine? Oare tu? Oare EU? Oare voi?

Iar atunci când fiecare bucată din corpul meu o să fie una cu pământul, atunci aş vrea să fie scris pe marmura aceea rece şi plină de suferinţă omenească ''N-am crezut până n-am văzut.''